Radu Jude: Despre bucuria de a fi curios

Un interviu de Alina Simpetru, pentru www.invatapentrutine.ro

Radu Jude a castigat cel mai recent simpatia publicului cu    primul sau lung-metraj “Cea mai fericita fata din lume”, care a  primit si recunoasterea juriilor festivalurilor de film de la Berlin,  Lisabona si Sundance. Pe langa cele peste 150 de selectionari   in festivaluri de film si 50 de premii, Radu este si regizorul mai  multor campanii publicitare, printre cele ale anului 2010 numarandu-se si cele trei spoturi pentru promovarea portalului www.invatapentrutine.ro.              

Am observat ca, mai departe, succes au avut cei care au muncit bine si cu entuziasm in ciuda banilor relativ putini pe care-i castigau.

AS:     Ai cunoscut multi oameni obisnuiti, de la tehnicieni la castinguri de amatori, de la tarani la intelectuali -- i-ai filmat, ati lucrat impreuna sau ti-au fost subiect de inspiratie pentru scenarii sau personaje. Cum ai defini atitudinea romanului obisnuit fata de munca?    
RJ:     E o intrebarea foarte grea, pentru ca nu stiu ce inseamna "romanul obisnuit", in primul rind. Ca sa raspund, totusi, o sa spun ca am intilnit tot felul de oameni, de la pasionati pina la obsesie de munca lor pina la puturosi incorigibili si smecheri...Acum multi ani am fost asistent de regie la filmul "Amen", regizat de Costa Gavras si turnat in Romania. Echipa era mixta, parte franceza, parte romana. Oameni cu totii, cu calitati si defecte. Cand venea vorba de munca insa, situatia era urmatoarea: francezii munceau in liniste, cu placere si cu profesionalism. Erau, sau cel putin pareau, interesati sa faca ceea ce aveau de facut cit mai bine. Erau pasionati de munca lor. Unii dintre romani (subliniez: unii…) aveau atitudinea opusa: munceau prost, erau incruntati, fara chef, nervosi si  galagiosi. Injurau mai tot timpul. Parea ca meseria pe care o faceau le displace profund. Rezultatele erau, intotdeauna, aproximative, ceea ce il exaspera pe regizor. In plus, ii birfeau incontinuu pe colegii lor francezi. Intrebati de ce muncesc in bataie de joc, sustineau ca fac asta pentru ca nu sint bine platiti. Ia sa primeasca si ei banii pe care ii primesc francezii! Atunci da, ar fi muncit si ei cu spor si cu entuziasm. Partial, aveau dreptate. Pe de alta parte, sunt sigur ca ar fi muncit la fel de prost. Iar din acea echipa, am observat ca, mai departe, succes au avut cei care au muncit bine si cu entuziasm in ciuda banilor relativ putini pe care-i castigau. 
AS:     Invatarea permanenta pe parcursul intregii vieti este un concept oarecum nou pentru societatea romaneasca. Noi stim ca induram cu greu vreo douazeci de ani de scoala formala, si apoi sa nu mai auzim nimic despre “invatat”. Conceptul despre care vorbim implica nu doar invatarea formala, in scoala, ci si pe cea la locul de munca sau in situatii informale sau pur si simplu dezvoltarea personala - sa inveti cum sa fii un mai bun comunicator, sa te exprimi mai bine, sa comunici mai usor, sa inveti o limba straina, sa faci sport, sa iti inveti mintea sa faca permanent "gimnastica" prin hobby-uri sau preocupari mai simple sau mai complicate, de la jocuri pe computer la citit sau mers la film. Cat de deschisi sunt romanii la aceste lucruri, si daca nu sunt, ce i-ar putea convinge sa-si schimbe mentalitatea in acest sens?
RJ:     Invatarea permanenta, ce pacoste! Pina la urma, e groaznic ca invatam atita si tot in bezna bijbiim...Lasind gluma la o parte, poate ca solutia sta, de fapt, in a (re)descoperi placerea invatarii, placerea efortului. Alessandro Baricco, in eseul sau "Barbarii", tocmai despre asta vorbeste. "Omul nou" nu mai are placerea efortului intelectual, spune el. Nu mai are placerea de a se apleca asupra unui text dificil. Nu mai vrea sa faca efortul de a asculta Handel, de exemplu, e mult mai usor sa asculte o muzica simpla. Putini fac efortul sa urmareasca un film mai dificil, mai toata lumea vrea filme simple, usoare, care nu pun probleme si sint usor de privit, filme care nu-l provoaca pe spectator in nici un fel. eu as insista foarte tare pe pura PLACERE  pe care cunoasterea (de orice fel) ne-o poate oferi. Un fel de hedonism al cunoasterii. Utilitatea e secundara in demersul asta.  

Eu as insista foarte tare pe pura PLACERE  pe care cunoasterea (de orice fel) ne-o poate oferi. Un fel de hedonism al cunoasterii.

AS:    Esti regizorul spoturilor TV ale campaniei de promovare a invatarii continue, prin campania la portalul invatapentrutine.ro -- cum a fost aceasta experienta pentru tine? Care dintre personaje te-a atras mai mult? Cum ai face o continuare a acestei campanii?
RJ:     A fost foarte ok, le-am regizat cu multa placere. Toate personajele mi s-au parut interesante; personal, ma bucur ca am reusit sa lucrez cu un actor pe care il apreciez, Toma Cuzin...Cit despre o posibila continuare, probabil ca eu as insista foarte tare pe pura PLACERE  pe care cunoasterea (de orice fel) ne-o poate oferi. Un fel de hedonism al cunoasterii.
AS:     Care  spot crezi ca va functiona mai bine si de ce?
RJ:     Cred ca toate spoturile functioneaza in egala masura, ele se completeaza reciproc. In plus, faptul ca prezinta mai multe cazuri confera, sper, o credibilitate sporita ideii. In definitiv, povestile prezentate nu reprezinta, imi inchipui, cazuri chiar atit de izolate. Iar faptul ca spectatorul poate vedea mai multe situatii similare, dar nu identice, il va face, poate, sa se simta apropiat macar de una din ele.
AS:     Crezi ca strategia de a lucra cu povesti inspirate de realitate e o idee buna in contextul unui astfel de demers care isi propune schimbarea de mentalitati?
RJ:     Povestile adevarate, in situatia asta, sunt esentiale pentru ca ele trebuie sa nasca emulatie. Si cred ca altfel reactionezi cind vezi ca anumiti oameni REALI, nu fictivi, au reusit sa-si schimbe viata. Exemplul lor are mai multa credibilitate pentru ca este adevarat, situatia a fost traita ca atare si nu a fost inventata de mintea vreunui scenarist oarecare.
AS: Ai intalnit la randul tau povesti asemanatoare?
RJ:     Am intalnit, bineinteles, unele mai spectaculoase, altele mai putin. Dar am vazut de curind un documentar despre compozitorul Philip Glass. A lucrat ca taximetrist 20 de ani si in timpul liber studia, compunea muzica si se straduia sa dea concerte, desi mai nimeni nu-l baga in seama...Iar acum este unul din cei mai importanti compozitori contemporani. Povestile astea se scriu in fiecare zi.

Cred foarte tare in munca, in perseverenta si, mai ales, in pasiune

AS:     Tu cum inveti, ce inveti si ce-ai mai vrea sa mai inveti?
RJ:     Nu mai stiu cine a gasit o metafora a cunoasterii care mi se pare perfecta. Cunoasterea, spunea el, e ca o sfera. Volumul sferei, interiorul ei, reprezinta ceea ce cunoastem. Exteriorul sferei, suprafata, este necunoscutul. Cu cat maresti cunostintele, adica interiorul sferei, cu atit se mareste si suprafata, adica necunoscutul. Asa ca, in mod paradoxal, cu cat cunosti mai mult, cu atat cunosti de fapt mai putin! Ma izbesc cu melancolie de acest adevar si constat ca, intr-adevar, tot ce pot spune onest este acel vechi "Stiu ca nu stiu". Cel putin la nivelul lucrurilor esentiale, e evident ca incercarea de a cunoaste pina la capat duce sau la paradox, sau la aporie, sau mai ramine intotdeauna un rest de cunoscut. Traim, de fapt, intr-un urias mister care, din fericire, ramine la fel de misterios, indiferent cit de multe ai cunoaste despre el. Cu toate astea, incerc si eu sa invat si sa inteleg cat de cat ceva din viata. Cred ca, daca esti atent, inveti din orice. Realmente, orice poate fi o sursa uriasa de cunoastere pentru cel care priveste cu atentie, curios si investigativ.
AS: Ce conteaza cel mai mult cand iti alegi o meserie? Din experienta ta, dar poate si a altora, cu care ai lucrat.
RJ:     Conteaza, cred, sa ai acel ceva indefinibil care se numeste talent. In plus, cred foarte tare in munca, in perseverenta si, mai ales, in pasiune. Cit de importante sint astea cu adevarat, nu stiu. Uneori am senzatia ca norocul, hazardul, mina Destinului, a lui Dumnezeu, astea fac si desfac aici pe pamint. Dar cum nu am un raspuns final, ma agat de munca si de pasiunea mea pentru ceea ce fac.